Rugbystul Cătălin Fercu se destăinuie, vorbind despre neputinţă şi pierderea încrederii. Ce poate fi mai uman?Ne uităm la ei şi ni se par indestructibili. Nişte oameni care habar n-au ce înseamnă să poarte în carne vreun fir de grăsime. Sînt tari, sînt duri, sînt pregătiţi. Le acceptăm accidentările dacă au fost dobîndite în luptă, doar e vorba de efort, de contact, de zbatere. Dar emoţia? Unde începe ea? Poate în momentul în care bărbaţilor în toată firea le tremură bărbia cîntînd imnul naţional. Poate ceva mai înainte, în vestiar, cînd îşi fac ritualul individual sau de echipă. Poate şi mai înainte, în noaptea dinaintea meciului, cînd somnul se lipeşte de gene ca Pelicanolul de pe vremuri. Adică deloc. Şi unde se sfîrşeşte? O dată cu partida? Cu campionatul? Cu cariera?Pentru Cătălin Fercu, rugbyst în echipa naţională, care a renunţat să facă deplasarea în Noua Zeelandă pentru Cupa Mondială, ruptura s-a produs atunci. În zilele premergătoare plecării. Atunci a apelat la o altă scuză, a spus că are frică de avion. A fost suspendat şi uitat, "naţionala" a fost la CM, s-a întors, între timp s-au încheiat şi campionatul intern, şi Cupa României. Abia acum a reuşit Fercu să-şi smulgă din suflet vorbele pe care nu le-a putut rosti sau scrie în septembrie. Vorbele care poate l-ar fi eliberat.El recunoaşte că s-a izbit de "neputinţă interioară. Atîtea nopţi nedormite, atîtea gînduri, atîtea telefoane la care n-am putut răspunde. Tocmai eu, care nu mă tem de nimic pe teren, m-am simţit aşa de vulnerabil. M-am închis în mine, m-am consumat enorm". A fost momentul în care încrederea în sine a dezertat, lăsîndu-l, cum tot el spune, "într-un hău". E posibil?, ne putem întreba. Cu siguranţă, e singurul răspuns valabil.Citesc acum o carte, "Cel care cheamă ecoul" de Richard Powers, în care eroul ajunge, în urma unui accident de maşină, să sufere de o variantă stranie a unui sindrom altfel cunoscut, Capgras. Nu-şi mai recunoaşte rudele. De fapt, le recunoaşte, dar crede că sînt nişte impostori care seamănă foarte bine cu originalul. La fel cîinele lui, casa, chiar oraşul îi par nişte copii extrem de reuşite. Nici o legătură directă cu situaţia lui Cătălin, doar un exemplu extrem al faptului că mintea noastră acţionează în direcţii pe care nici noi nu le ştim. Nu le putem prevedea şi nici domina, o dată apărute. Şi nici măcar nu e nevoie de vreun accident ca să se întîmple.Pentru că, pînă la urmă, nu am venit pe lumea asta ca să fim perfecţi şi plictisitori. Roboţi de carne. Să mîncăm, să dormim, să ne facem nevoile, să ne înmulţim, să muncim şi s-o luăm mîine de la capăt. Avem îndoieli, ne e frică, ne punem întrebări, suferim şocuri, ne bucurăm de tot felul de lucruri, de la un Ferrari nou parcat în poartă pînă la o floare care nu ne costă nimic. Aşa trebuie să fie. Fercu a plătit faptul că nu s-a urcat în avion cu suspendarea. Pentru rest, bine că a găsit puterea să vorbească. E primul pas spre vindecare. A lui şi a lumii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu