În urmă cu şase ani, pe 11 martie, rugbystul George Baltă suferea un grav accident pe teren, în timpul unui meci. La un pas de moarte, diagnosticat cu traumatism vertebro-medular cervical, luxaţie anterioară bilaterală C6-C7, adică coloana vertebrală deformată în zona gâtului şi măduva secţionată complet, tânărul taloneur al Olimpiei Bucureşti a rămas paralizat de la piept în jos. Imobilizat în scaunul cu rotile, George nu a cedat destinului: şi-a dat bacalaureatul, a urmat o facultate, are două servicii şi luptă zilnic pentru a merge din nou.
Lumea lui George Baltă începe la câteva minute depărtare de Bucureşti, în comuna Dobroieşti. O căsuţă cochetă, cu un gard înalt din spatele căruia te întâmpină cu un lătrat scurt, mai mult prietenesc decât ameninţător, două ghemotoace de blană. Totul este cald, primitor, o atmosferă încălzită şi de razele firave ale soarelui ridicat în mijlocul cerului, dar şi de doamna Lorica, mama lui George, întruchiparea gazdei ideale.
George ne întâmpină în pragul camerei lui. Pare neschimbat: aceeaşi veselie molipsitoare, faţa toată un zâmbet, iar ochii mari albaştri te privesc cu seninătate. "M-aţi prins acasă acum că mi-am luat două zile libere de la serviciu să duc maşina la reparaţii, că în ultima vreme pică totul de pe ea", sună invitaţia atipică de a păşi în cameră. Un imens tablou cu All Blacks, secvenţe din meciuri, baloane de rugby totul face trecerea în cea de-a doua familie, cea a rugbyului. Sportul care în urmă cu şase ani era să îl coste chiar viaţa, când grămada pe care o lega de atâtea mii de ori l-a trădat. Era tot o zi de martie, la 5 zile după ce împlinise 20 de ani. "Din momentul în care mi-am revenit din comă, am învăţat să văd altfel viaţa, să apreciez lucrurile mărunte, să mă bucur de cele mai neînsemnate gesturi", spune el. Îşi trece mâna stânga peste faţă într-un gest scurt, după care o lasă să se odihnească pe genunchi.
Trezitul de dimineaţă, un chin
Din 2006, din ziua accidentului George a trăit totul, încet şi dureros. A fost întâi un pat de spital, apoi scaunul cu rotile, apoi sutele de ore de recuperare, făcute cu multă speranţă. Încet, încet şi-a recuperat braţele, spatele, a învăţat să-şi controleze degetele, iar progresele incredibile s-au reflectat şi în viaţa socială. A terminat liceul, şi-a dat bac-ul, a intrat la facultate şi acum se împarte între două servicii, unul în telecomunicaţii unde face supervizare şi unul la editura fostului preşedinte al FRR, George Straton, unde face documentare. "Am un program care îmi ţine mintea ocupată. La 07:30 în fiecare dimineaţă dau cu legitimaţia la muncă, la 15:30 îmi închei programul, vin acasă mă odihnesc un pic şi apoi încep recuperarea care durează vreo trei-patru ore. E bine că la al doilea job pot lucra de acasă şi asta mă ajută mult. Seara mă mai uit la un film şi cam asta e", schiţează repede George, planul unei zile obişnuite. "Cel mai greu este cu trezitul de dimineaţă, la 06:00. Sunt buimac şi morocănos, mă enervează că încă nu mă pot îmbrăca singur şi am nevoie de ajutor. În plus, îmi place să mă duc aranjat la muncă, sunt foarte atent la ce pun pe mine pentru că este o încăpere mare, comună şi nu te poţi duce oricum", zâmbeşte el.
"Nu vreau să fiu copilul de sticlă"
Dintr-un colţ al camerei doamna Lorica se amuză: "Dimineaţa nu ne mai înţelegem cu el, că nu se potriveşte tricoul cu pantalonii, că îi dam adidaşi şi nu merg cu hainele pe care le are. Ne mai supărăm unii pe alţii, dar ne trece repede". George aşteptă să termine ce are de spus şi îi aruncă o privire scurtă, înţepătoare. "Ne mai şi supărăm, dar ştii că de multe ori am dreptate. Mie nu-mi place să fiu cocoloşit. Câteodată mai strig la ei să mă lase în pace să mă descurc singur, să văd eu că pot face asta sau măcar că încerc, nu vreau să fiu copilul de sticlă", explică el. Se face brusc tăcere : mama şi fiul se privesc şi îşi zâmbesc complice.
Vorbeşte repede şi râde tot timpul, plin de viaţă. O veselie molipsitoare care te cuprinde fără să îţi dai seama şi care, parcă, te încarcă pozitiv. Toate vorbele se rotesc în jurul cuvântului magic, rugby. Privindu-l te întrebi de unde are atâta putere să meargă mai departe. Dar oare are şi căderi, momente în care deznădejdea, dezamăgirea şi îndoielile îşi fac loc în inima lui? "Uneori mă mai apucă gândurile, de ce sunt aşa, de ce eu, când am impresia că recuperarea merge prea lent, că progresele nu sunt destul de mari, că nu voi mai putea schimba nimic. Atunci dau muzica la maxim, mai sun un prieten sau intru pe facebook", spune el."Nu vreau să ne plângem de milă"
George vorbeşte cu maturitate, realist, dar nu resemnat, iar umbrele care îi trec fugar peste faţă păstrează toate încercările pe care destinul i le-a scos în cale. "Am pierdut mulţi prieteni. Nu pot să oblig pe nimeni să fie prieten cu mine. Vin unii, pleacă alţii. Am suferit după fiecare pierdere, dar merg mai departe", continuă el. Zâmbeşte trist şi îşi trece iarăşi mâna peste faţă. Nici ieşirile la adunările celor care au aceeaşi problemă cu el nu au fost de folos pentru că le-a refuzat din start. "Nu accept situaţia asta şi mă feresc să ies cu alte persoane cu handicap. Am vorbit cu mulţi dintre ei şi sunt resemnaţi, s-au obişnuit cu gândul acesta. Eu am nevoie de oameni puternici, care să mă motiveze să muncesc mai mult. Nu am nevoie de mila nimănui" , oferă el încă o lecţie.
Privirea i se întunecă pentru o clipă şi se opreşte pe una din roţile scaunului. "Orice s-ar întâmpla viaţa merge mai departe", spune pierdut în gânduri. Este o deviză pe care a preluat-o de la fratele lui Florin care a murit în 2009, cu o zi înainte de a împlini 26 de ani, din cauza unei malformaţii a inimii. O încercare la fel de grea ca accidentul din 2006, care l-a motivat şi mai mult să se ridice din scaunul cu rotile. "Îi sunt dator asta lui Florin, i-am promis că mă voi ridica pentru el şi exact asta voi face", apăsa el cuvintele. Pecetluieşte totul cu un zâmbet nou şi se întoarce la rugby.
Povestea merge mai departe...
Primul an (2006-2007) Accidentul, negarea şi primele progrese
"E faza de început, cu cele mai mari speranţe că poţi reveni, că vor apărea rezultatele rapide, că vei merge în curând. Dar e şi faza conştientizării, că tot ce sperai şi ai visat nu are nicio legătură cu ce trăieşti. Am avut nevoie de un psiholog pentru că îmi era ruşine să ies aşa afară, să mă vadă lumea în cărucior. Cel mai greu an, anul în care ai pierdut totul şi trăieşti o nouă viaţă".
Progrese: "Am reuşit să stau în cărucior după ce la primele încercări aveam niste ameţeli cumplite, am început să îmi folosesc mâinile, să mă deplasez singur în cărucior".
Prima ieşire: meciul de rugby România - Franţa.
Anul doi (2007-2008) Remedii miraculoase şi independenţă mai mare
"Anul marilor dezamăgiri. Mulţi au venit şi mi-au promis că mă fac bine, cu bioenergie, cu toate metodele posibile, vraci, energie cuantică, am încercat tot ce era de încercat. La început îţi pui speranţe că auzi şi zici că poate poate, iar cu fiecare eşec devii parcă mai resemnat. Mi-am dat seama că doar de mine depinde să mă pun pe picioare, că trebuie să muncesc mai mult la recuperare".
Progrese: "Am reuşit să mă spăl singur, să am un control mai bun al mâinilor".
Anul trei (2008-2009) Pierderea fratelui
"Anul care m-a dat peste cap. Nu ştiu dacă am trecut peste pierderea lui Florin, încerc să nu mă gândesc la asta, vreau să îmi ocup mintea să nu îmi pun iarăşi sute de întrebări. A fost anul în care am plâns tot timpul. Florin era totul pentru mine, era prima mea viaţă".
Progrese: "Mai multă forţă în braţe, am început să prind încredere în mine şi siguranţă, iar acupunctura m-a ajutat enorm, mi-a reglat mult sensibilitatea la mâini şi picioare".
Anul patru (2009-2010) Primul serviciu
"16 aprilie 2010 a fost prima zi de muncă după cinci ani de pauză. A fost ciudat cu trezitul de dimineaţă, dar într-un fel era bine pentru că aveam altă activitate, gata am devenit un om al muncii. Parcă toată viaţa mi s-a schimbat iaraşi, dar într-un fel deveneam un om obişnuit, un om care munceşte pentru a obţine ceea ce vrea".
Progrese: "Am învăţat să mă urc şi să cobor singur dintr-o maşină obişnuită"
Anul cinci (2010-2011) Miracolele nu vin singure
"Cinci zile pe săptămână la muncă, două servicii, cam tot timpul ocupat şi plecat de acasă, am mai rărit cu recuperarea. Totuşi vreo 3-4 ore zilnic mai trag de fiare, lucrez la şpalier. Sunt conştient că doar prin această muncă îmi pot împlini visul de a merge din nou. Miracolele nu vin singure, trebuie să munceşti pentru ele. Sper dar sunt realist, e ca în zicala aceea că Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă».
Progrese: "Am prins mai mult echilibru la muşchii spatelui, am învăţat să mă întorc singur în pat".
"Vreau să mai simt încă o dată iarba sub picioare"
George a "placat" cu sinceritate întrebările incomode.
Când ai plâns ultima oară?
Anul trecut, de Sărbători. În momentele când se adună familia e cel mai greu fără fratele meu, Florin. Şi duminicile sunt grele, când ne adunăm toţi la masă. Suntem foarte legaţi ca familie şi nu cred că vom trece vreodată peste dispariţia lui.
Când ai râs ultima dată?
Acum. Sunt un tip vesel, rar mă vezi mohorât sau supărat. Râd tot timpul, iar la serviciu am nişte colegi super care fac o atmosferă frumoasă.
Ce te-a enervat ultima dată?
Maşina cu care mă deplasez, pică tot timpul ceva la ea. Mă enervează că trebuie să bag banii tot timpul în repararea ei decât să fac altceva cu ei.
Ce îţi place să mănânci?
Peşte, orez, paste. Aaa şi ciorbă. Nicio zi fără ciorbă! (râde)
Două servicii, recuperare, eşti cam ocupat...
Să ştii că mai am timp să mă şi plicitisesc. Noaptea e cel mai greu. Dorm trei-patru ore pe noapte, după care încep să mă foiesc. Mai apar şi gândurile, oricum trece greu timpul.
George, la ce visezi?
În primul rând îmi doresc o maşină, să fac rost de bani şi să pot adapta o maşină mică obişnuită să mă descurc singur cu ea, să nu mai depind de tata. Îmi doresc apoi să fiu sănătos ca să pot lupta în continuare pentru visul meu: acela de a simţi încă o dată iarba sub picioare.
"Mihăiţă trebuie să lupte mai mult"
Accidentul suferit de Mihăiţă Neşu, asemănător cu al lui George, l-a făcut pe tânărul rugbist să încerce să îl ajute pe acesta să treacă mai uşor peste această perioadă. Cei doi vorbesc aproape zilnic la telefon sau pe internet, iar George îi oferă sfaturi şi îl încurajează: "Trebuie să tragă de el, să nu aştepte minuni că eu am aşteptat şase ani şi nu au mai venit. Depinde şi de el să devină mai independent. Nimic nu se compară cu satisfacţia de a te putea spăla singur, sau aceea de a ţine o lingură în mână".Articol publicat de Mirela Basescu.
