Marea dilema a rugby-ului nostru: inaintarea sau treisferturile?

Primele dispute din editia 2012 a SuperLigii la rugby au aratat ca echipele participante se impart in doua categorii. Unele raman adeptele stilului clasic, si anume aceluia in care inaintarea are rolul dominator. Celelalte sunt inclinate sa joace mult mai deschis, punand accent pe treisferturi.

Aceasta este, in opinia mea, o mare dilema a sportului cu balonul oval de la noi. Si nicidecum una de data recenta. In anii 50, de pilda, atunci cand echipele de club din Franta si Marea Britanie efectuau periodic turnee in Romania, iar selectionata Bucurestiului le-a intors vizita acestora, treisferturile noastre ocupau cam aceeasi pozitie ca inaintasii. Deloc intamplator, galezii l-au supranumit pe Penciu, fundasul de atunci al nationalei, “Alexandru cel Mare”.

Prima victorie obtinuta de “stejari” in fata Frantei, 11-5 in 1960, a indus, pe langa bucuria normala dupa un asemenea succes, si teama de esec. Din acest motiv, cred ca antrenorii de atunci ai nationalei au mizat, mai apoi, pe cartea jocului pe inaintare, unul mult mai sigur decat acela pe treisferturi. Este adevarat, aveam pe atunci “gramadari” de talie internationala, iar cei din linia a treia erau capabili sa joace foarte bine şi la mana, dar si cu piciorul – flankerul Viorel Morariu, de pilda, era un foarte bun executant de dropgol, procedeu pe care l-a folosit şi in partidele contra “cocosilor”.

Au urmat alte succese importante, in fata unor echipe de top (Franta, Tara Galilor si Scotia), dar si o infrangere (6-14), la Bucuresti, in 1981, contra Noii Zeelande, in care specialistii au cazut de acord: romanii au una dintre cele mai puternice inaintari din rugby-ul international – contra temutilor All Blacks, de pilda, “stejarii” au avut chiar si un eseu valabil, marcat cu un procedeu necunoscut pana atunci – i s-a spus “berbecul” -, dar nevalidat de arbitrul scotian. Pe de alta parte, tot atunci, Romania avea sa inscrie un eseu Frantei dupa o actiune initiata de Mircea Paraschiv pe partea inchisa.

In ultimele doua decenii, desi am avut şi buni jucatori pe treisferturi – Adrian Lungu, de pilda, a devenit campion al Frantei cu Castres Olympique -, in prim-plan s-au aflat inaintasii. De la Vlad si Branza, Socol si Manta pana la Petru Balan, Tincu si Tonita, ultimii trei devenind, de altfel, campioni cu Biarritz, respectiv Perpignan. Pana si Paraschiv, care excelase pe postul de mijlocaş de gramada, a devenit partizanul jocului pe inaintare – nationala cucerea terenul advers indeosebi prin moluri rulante.

Faptul ca astazi numarul jucatorilor romani din diviziile de elita din Franta si Anglia a scazut considerabil face sa creasca importanta campionatului din perspectiva echipei nationale. Iar tendintele sunt diferite. Dinamo, de pilda, se bazeaza indeosebi pe forta inaintarii. Timisoara, in schimb, pare a inclina spre treisferturi. Dincolo de toate acestea, se observa o incercare a formatiilor din SuperLiga de a nu mai pune rezultatul pe primul plan, ci de a oferi si ceva spectacol. Ceea ce este foarte bine, oamenii venind la rugby nu numai pentru a se bucura de victoria favoritilor, ci si pentru a vedea actiuni de atac purtate cu imaginatie, dar si in mare viteza.

Marian Burlacu (Adevarul)